Comentarii-bac - Riga Crypto si lapona Enigel
Riga Crypto şi lapona Enigel
de Ion Barbu
 
Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,

Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă!

- Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.

- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară.

*

Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,

La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereţii.

Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.
 
- Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel:
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged şi răcoare.

- Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,

Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.

La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.

Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se măreşte;
La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă...

Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Zvârlit în sus, ca un inel.
În ţări de gheaţă urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.

De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.

Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:

- Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.

- Rigă spân, de la sân,
Mulţumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.

-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.

-Te-aş culege, rigă blând...
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. - Aşteaptă de te coace.
- Plângi, prea-cuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel, de Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă...

Dar soarele aprins inel
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală;

Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;

Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,

Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:

Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.

 

               Ion Barbu, pe numele său adevărat Dan Barbilian, a debutat în anul 1918 cu poezia Fiinţa în revista Literatorul, condusă de Alexandru Macedonski. În 1921 apare placheta După melci, care este însă retrasă de pe piaţă datorită ilustraţiilor nepotrivite care făceau ca poemul să fie interpretat drept o creaţie pentru copii. A publicat un singur volum, în anul 1930, intitulat Joc secund. Autorul reprezintă un paradox al literaturii române, el fiind în acelaşi timp un poet cu o creaţie poetică originală, dar şi un matematician pasionat.
               Tudor Vianu în studiul Ion Barbu împarte creaţia acestuia în trei etape, cărora le corespund ciclul parnasian, ciclul baladic-oriental şi cel ermetic. În volum ordinea celor trei cicluri este inversată, la început fiind situate poeziile ermetice, în timp ce poeziile din ciclul parnasian nu au fost incluse de autor.
               Poeziile din etapa parnasiană pun accentul pe rigoarea formală (sunt poezii cu formă fixă), preferinţa pentru metaforele-simbol şi abordează teme cu valoare generalizatoare. Ex: Copacul, Lava, Banchizele, Umanizare. Tot în această etapă se observă influenţa filozofului Friedrich Nietzsche cu lucrarea Naşterea tragediei, de la care împrumută termenii de apolinic şi dionisiac, dar şi atracţia pentru o „Grecie tragică şi agonică”.
                A doua etapă, cea baladic-orientală, cuprinde atât poezii epic-lirice (Riga Crypto şi lapona Enigel, Nastratin Hogea la Isarlîk), cât şi poezii cu pronunţat caracter liric (Păunul, In memoriam). Este considerată de critică etapa cea mai valoroasă deoarece primează invenţia poetică, îmbinarea limbajului popular cu cel savant, construcţia unei mitologii proprii şi ludice, folosirea imaginilor şi cuvintelor cu o mare forţă de sugestie. Ca şi ceilalţi autori moderni, Ion Barbu este un artizan al limbajului, al jocurilor de cuvinte. Semnificativă pentru această etapă este imaginea cetăţii Isarlîk, expresie a lumii balcanice, care îmbină fastul şi mizeria, reflecţia şi dorinţa arzătoare de a trăi din plin. Cetatea ideală este elementul central al ciclului Isarlîk care cuprinde poeziile: Nastratin Hogea la Isarlîk, Domnişoara Hus, Isarlîk, In memoriam şi Încheiere. Cele două personaje ale acestui ciclu sunt tragica şi grotesca domnişoară Hus şi Nastratin Hogea, personajul snoavelor musulmane. Cel din urmă devine un simbol al înţelepciunii care îşi este suficientă sieşi prin gestul din finalul poemului în care Nastratin Hogea se autodevoră: „Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el.”
                Ultima etapă, cea ermetică, pune accentul pe perfecţiunea clasică a formei poeziei, dar şi pe abstractizarea mesajului. Ion Barbu combină limbajul matematicii cu limbajul poetic şi cu cel comun, dând naştere unei poezii caracterizată printr-un puternic estetism. În centrul creaţiilor din această perioadă, dar nu numai, sunt aşezate conceptele de increat (starea ideală dinainte de creaţie în care se manifestă potenţialitatea) şi ou dogmatic. Ex: Timbru, Ritmuri pentru nunţile necesare, Oul dogmatic, Increat.
 
RIGA CRYPTO ŞI LAPONA ENIGEL
 
                Poezia Riga Crypto şi lapona Enigel face parte din volum Joc secund, publicat în anul 1930. Autorul îşi subintitulează poezia Baladă şi o include în ciclul Uvedenrode, deci în etapa baladică şi orientală. Este o perspectivă modernă asupra acestei specii literare epice, fiind de fapt un poem alegoric. Asemănarea cu alt poem alegoric al literaturii române, Luceafărul de Mihai Eminescu, este evidentă. Autorul însuşi îşi intitulează opera „un Luceafăr întors”. Ambele poezii tratează aceeaşi temă, a iubirii imposibile şi a incompatibilităţii dintre două fiinţe care aparţin de lumi diferite. Caracterul alegoric al poeziei este dat de faptul că se pune accentul pe problema cunoaşterii: la fel ca şi fata de împărat, riga Crypto doreşte să-şi depăşească statutul de fiinţă inferioară, dar în final constată că acest lucru este imposibil. Diferenţa esenţială este că în cazul poeziei lui Barbu fiinţa superioară este omul, lapona Enigel, care aspiră spre o cunoaştere absolută. Drama este însă aceeaşi: cineva trebuie să plătească tentaţia şi tentativa de a-şi depăşi condiţia. Motivele poetice care se întâlnesc sunt: transhumanţa, tentaţia Sudului, atracţia pentru Soare, visul şi „sufletul-fântână”.
              Un alt element comun între cele două poezii este interferenţa genurilor epice. Deşi amestecarea genurilor este o trăsătură specifică romantismului, faptul că poezia modernă a lui Barbu are la bază o baladă, explică această particularitate. Fiind o „baladă”, se păstrează structura narativă deoarece poezia are un fir epic şi „personaje”. Caracterul dramatic este oferit de dialogurile dintre „personaje”, dar şi în această poezie acestea au valoare de simbol, fapt care subliniază lirismul.
              Titlul baladei este construit pe ideea cuplului, dar în acest caz acesta nu se întregeşte datorită incompatibilităţii dintre cei doi eroi, care fac parte din regnuri diferite. Fiecare se află pe o treaptă superioară în propria lume, dar povestea de dragoste este imposibilă mai ales datorită aspiraţiilor fiecăruia.
               Poezia este structurată în două părţi, fiecare dintre ele reprezentând câte o nuntă. Se împrumută formula narativă specifică genului epic, şi anume povestirea în ramă. Prima nuntă este una posibilă, care s-a realizat deja şi are rolul unui cadru pentru nunta fantastică, aceasta având un final nedorit, riga Crypto fiind nevoit să accepte căsătoria cu „măsălariţa-mireasă”.
               Prima parte cuprinde primele patru strofe care au rolul de prolog al baladei şi reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntaşul fruntaş”.. Se face trimiterea spre un timp mitic, spre Evul Mediu, prin adresarea directă către cel care va rosti povestea tragică a laponei Enigel şi a lui riga Crypto: „Menestrel trist”, „Mult îndărătnic menestrel”. Sintagma „acum o vară” presupune o plasare temporală, dar ea nu face decât să plaseze mai mult în imprecis momentul rostirii, în aceeaşi situaţie fiind şi adverbul „azi”. În cea de-a doua parte, povestea este proiectată tot în trecut, dar într-un timp nedeterminat în raport cu momentul rostirii, fapt subliniat şi de folosirea imperfectelor: „împărţea”, „bârfeau”, „ieşeau”, „nu voia”, „trăia” etc. Cântecul despre povestea tragică de iubire trebuie spus însă într-o atmosferă prielnică, în afara cotidianului, „la spartul nunţii, în cămară.” Menestrelul are multiple modalităţi de interpretare: „Cu foc l-ai zis acum o vară; / Azi zi-mi-l stins, încetinel”, dar trebuie să o aleagă pe cea care să se potrivească cel mai bine cu atmosfera şi cu povestea. Tot aici se face o trimitere la zeul Dyonisos (zeul vinului, dar şi al muzicii), atât prin faptul că cel care povesteşte este un cântăreţ, cât şi prin comparaţia: „mai aburit / Ca vinul vechi ciocnit la nuntă”. Repetarea cântecului spus şi în trecut sugerează un ritual al zicerii unei poveşti exemplare.
               A doua parte conţine povestea propriu-zisă dintre riga Crypto şi lapona Enigel şi este realizată din mai multe secvenţe poetice: portretul şi descrierea împărţiei regelui ciupercilor (strofele 5-7), portretul şi descrierea mediului în care trăieşte lapona Enigel (strofele 8 şi 9), întâlnirea în vis a celor doi (strofa 10), cele trei chemări ale rigăi şi primele două refuzuri ale laponei (strofele 11-15), refuzul categoric al laponei şi relevarea simbolului solar după care îşi ghidează existenţa (strofele 16-20), încheierea întâlnirii dintre cei doi (strofele 21 şi 22), pedepsirea lui Crypto din final (strofele 23-27).
                În prima secvenţă sunt prezentate personajele: în lumea lui, Crypto este un ales, are un statut superior: „Des cercetat de pădureţi / În pat de râu şi-n humă unsă, / Împărăţea peste bureţi / Crai Crypto, inimă ascunsă.” Deşi admirat, are parte şi de adversităţi: este considerat „sterp” şi „nărăvaş” de celelalte plante ale pădurii care nu înţeleg de ce el nu îşi acceptă condiţia de ciupercă şi încearcă să o depăşească. Fiinţa la care visează aparţine de regnul uman, este deosebită în lumea ei datorită faptului că doreşte ea o împlinire absolută reprezentată prin lumina solară. Ea pendulează anual între cotidian: „de la iernat” şi idealul reprezentat de Sud, de Soare: „la păşunat, [...] tot mai la sud.” Singura asemănare dintre cele două fiinţe este statutul superior pe care îl au în propria lume, dar acest element nu va fi suficient pentru împlinirea prin iubire. Deosebirile sunt prezentate cu ajutorul antitezelor şi a imaginilor care descriu mediul existenţial al celor doi. Lumea lui Crypto se defineşte prin umezeală şi răcoare: „În pat de râu şi humă”, în timp ce lumea laponei este un spaţiu rece: „În ţări de gheaţă urgisită”, fapt care explică atracţia ei spre soare şi lumină.
                În drumul ei spre sud, „lapona mică, liniştită” Enigel este rugată de către regele ciupercilor să rămână alături de el în lumea umedă şi răcoroasă a plantelor pădurii. Întâlnirea celor doi se realizează în lumea visului, acest motiv făcând din nou trimitere la poemul Luceafărul. Regele ciupercilor încearcă să o ademenească în lumea lui prin intermediul a trei chemări. Valoarea de descântec şi de incantaţie a celor trei chemări, precum şi împletirea limbajului popular cu cel literar („iacă”, „ţie dragi”, „puiacă”, „te frângi”, „somn fraged”, „lamă de blestem”), subliniază şi mai mult caracterul de baladă al poeziei.
                În prima chemare riga Crypto o îmbie pe laponă cu „dulceaţă” şi cu „fragi”, elemente definitorii pentru mediul vegetal din care provine. Darul lui este refuzat categoric de Enigel şi exprimă aspiraţia ei spre Soare: „- Rigă spân, de la sân, / Mulţumesc Dumitale. / Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi, mai la vale.”
                 În a doua chemare îndrăgostitul merge şi mai departe propunându-i sacrificiul de sine: „Dacă pleci să culegi, / Începi, rogu-te cu mine.”. Lapona înţeleaptă îl refuză şi de data aceasta, arătându-i motivele pentru care nuntirea lor este imposibilă: Crypto este „umed şi plăpând” şi este sfătuit să aştepte să se coacă: „Teamă mi-e, te frângi curând, / Lasă. Aşteaptă de te coace.” Opoziţia copt / necopt se referă de fapt la opoziţia soare / umbră, care subliniază de fapt relaţia fiecăruia cu universul, incompatibilitatea peste care niciunul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe sine. Crypto se teme de lumina soarelui: „de soare, / Visuri sute, de măcel, / Mă despart. E roşu, mare, / Pete are fel de fel”, în timp ce lapona aspiră spre acesta: „Că dacă-n iarnă sunt făcută, / Şi ursul alb mi-e vărul drept, / din umbra deasă, desfăcută, / Mă-nchin la soarele-nţelept.” .
                 Ultima încercare pe care o face riga este urmată de un refuz şi mai categoric. Fiinţa superioară îşi dă seama că iubirea lor nu este posibilă şi că opoziţia dintre soare şi întuneric, dintre raţiune şi instinct nu va putea fi niciodată anulată: „La soare, roata se măreşte; / La umbră numai carnea creşte”. Refuzul laponei este fatal pentru rigă deoarece puterea descântecului se întoarce asupra lui, atributele lumii pe care Enigel o alege se întorc asupra lui. Dorind să-şi urmeze aspiraţia spre fiinţa superioară, „regele-ciupearcă” este pedepsit pentru îndrăzneala lui şi transformat în ciupercă otrăvitoare: „Dar soarle, aprins inel, / Se oglindi adânc în el; [...] Şi sucul dulce înăcreşte! / Ascunsa-i inimă plesneşte.”. Astfel, încercarea lui Crypto de a schimba ordinea firească a lumii eşuează, iar ordinea este în final restabilită. Cel ajutat „De-o vrăjitoare mânătarcă, / De la fântâna tinereţii” pentru a se putea împlini, ajunge, prin oglindire (un alt motiv esenţial al poeziei), să se însoţească cu o fiinţă din lumea lui, „Cu măsălariţa-i mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă.” Opoziţia dintre cele două fiinţe, una umană, cealaltă vegetală, este subliniată şi în final prin antiteza „fiară bătrână” / „făptură mai firavă”: „Că sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul, cu otravă.” Omul este o fiinţă supusă greşelii şi încercării repetate datorită existenţei îndelungate, în timp ce creatura vegetală trăieşte un an şi, prin urmare, nu are dreptul decât la o şansă care îi este fatală.