Comentarii-bac - Luceafărul
Luceafărul

 de Mihai Eminescu

                       
                                           
               
                A fost odata ca-n povesti,
                A fost ca niciodata,
                Din rude mari imparatesti,
                O prea frumoasa fata.
           
                Si era una la parinti
                Si mindra-n toate cele,
                Cum e Fecioara intre sfinti
                Si luna intre stele.
           
                Din umbra falnicelor bolti
                Ea pasul si-l indreapta
                Linga fereastra, unde-n colt
                Luceafarul asteapta.

                Privea în zare cum pe mari
                Rasare si straluce,
                Pe miscatoarele carari
                Corabii negre duce.

                Il vede azi, il vede mini,
                Astfel dorinta-i gata;
                El iar, privind de saptamini,
                Ii cade draga fata.

                Cum ea pe coate-si razima
                Visind ale ei timple
                De dorul lui si inima
                Si sufletu-i se imple.

                Si cât de viu s-aprinde el
                In orisicare sara,
                Spre umbra negrului castel
                Când ea o sa-i apara.

                        *

                Si pas cu pas pe urma ei
                Aluneca-n odaie,
                Tesind cu recile-i scântei
                O mreaja de vapaie.

                Si când în pat se-ntinde drept
                Copila sa se culce,
                I-atinge miinile pe piept,
                I-nchide geana dulce;

                Si din oglinda luminis
                Pe trupu-i se revarsa,
                Pe ochii mari, batind inchisi
                Pe fata ei intoarsa.

                Ea il privea cu un suris,
                El tremura-n oglinda,
                Caci o urma adânc în vis
                De suflet sa se prinda.

                Iar ea vorbind cu el în somn,
                Oftind din greu suspina:
                - "O, dulce-al noptii mele domn,
                De ce nu vii tu? Vina!

                Cobori în jos, luceafar blind,
                Alunecind pe-o raza,
                Patrunde-n casa si în gând
                Si viata-mi lumineaza!"

                El asculta tremurator,
                Se aprindea mai tare
                Si s-arunca fulgerator,
                Se cufunda în mare;

                Si apa unde-au fost cazut
                In cercuri se roteste,
                Si din adânc necunoscut
                Un mândru tinar creste.

                Usor el trece ca pe prag
                Pe marginea ferestrei
                Si tine-n mâna un toiag
                Incununat cu trestii.

                Parea un tinar voievod
                Cu par de aur moale,
                Un vinat giulgi se-ncheie nod
                Pe umerele goale.

                Iar umbra fetei stravezii
                E alba ca de ceara -
                Un mort frumos cu ochii vii
                Ce scânteie-n afara.

                - "Din sfera mea venii cu greu
                Ca sa-ti urmez chemarea,
                Iar cerul este tatal meu
                Si muma-mea e marea.

                Ca în camara ta sa vin,
                Sa te privesc de-aproape,
                Am coborit cu-al meu senin
                Si m-am nascut din ape.

                O, vin'! odorul meu nespus,
                Si lumea ta o lasa;
                Eu sunt luceafarul de sus,
                Iar tu sa-mi fii mireasa.

                Colo-n palate de margean
                Te-oi duce veacuri multe,
                Si toata lumea-n ocean
                De tine o s-asculte."

                - "O, esti frumos, cum numa-n vis
                Un inger se arata,
                Dara pe calea ce-ai deschis
                N-oi merge niciodata;

                Strain la vorba si la port,
                Lucesti fara de viata,
                Caci eu sunt vie, tu esti mort,
                Si ochiul tau ma-ngheata." 

                            *

                Trecu o zi, trecura trei
                Si iarasi, noaptea, vine
                Luceafarul deasupra ei
                Cu razele-i senine.

                Ea trebui de el în somn
                Aminte sa-si aduca
                Si dor de-al valurilor domn
                De inim-o apuca:

                - "Cobori în jos, luceafar blind,
                Alunecind pe-o raza,
                Patrunde-n casa si în gând
                Si viata-mi lumineaza!"

                Cum el din cer o auzi,
                Se stinse cu durere,
                Iar ceru-ncepe a roti
                In locul unde piere;

                In aer rumene vapai
                Se-ntind pe lumea-ntreaga,
                Si din a chaosului vai
                Un mândru chip se-ncheaga;

                Pe negre vitele-i de par
                Coroana-i arde pare,
                Venea plutind în adevar
                Scaldat în foc de soare.

                Din negru giulgi se desfasor
                Marmoreele brate,
                El vine trist si ginditor
                Si palid e la fata;

                Dar ochii mari si minunati
                Lucesc adânc himeric,
                Ca doua patimi fara sat
                Si pline de-ntuneric.

                - "Din sfera mea venii cu greu
                Ca sa te-ascult s-acuma,
                Si soarele e tatal meu,
                Iar noaptea-mi este muma;

                O, vin', odorul meu nespus,
                Si lumea ta o lasa;
                Eu sunt luceafarul de sus,
                Iar tu sa-mi fii mireasa.

                O, vin', în parul tau balai
                S-anin cununi de stele,
                Pe-a mele ceruri sa rasai
                Mai mindra decât ele."

                - "O, esti frumos cum numa-n vis
                Un demon se arata,
                Dara pe calea ce-ai deschis
                N-oi merge niciodata!

                Ma dor de crudul tau amor
                A pieptului meu coarde,
                Si ochii mari si grei ma dor,
                Privirea ta ma arde."

                - "Dar cum ai vrea sa ma cobor?
                Au nu-ntelegi tu oare,
                Cum ca eu sunt nemuritor,
                Si tu esti muritoare?"

                - "Nu caut vorbe pe ales,
                Nici stiu cum as incepe -
                Desi vorbesti pe inteles,
                Eu nu te pot pricepe;

                Dar daca vrei cu crezamint
                Sa te-ndragesc pe tine,
                Tu te coboara pe pamânt,
                Fii muritor ca mine."
   
                    - "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
                In schimb pe-o sarutare,
                Dar voi sa stii asemenea
                Cât te iubesc de tare;

                Da, ma voi naste din pacat,
                Primind o alta lege;
                Cu vecinicia sunt legat,
                Ci voi sa ma dezlege."

                Si se tot duce... S-a tot dus.
                De dragu-unei copile,
                S-a rupt din locul lui de sus,
                Pierind mai multe zile.

                            *

                In vremea asta Catalin,
                Viclean copil de casa,
                Ce imple cupele cu vin
                Mesenilor la masa,

                Un paj ce poarta pas cu pas
                A-mparatesii rochii,
                Baiat din flori si de pripas,
                Dar indraznet cu ochii,

                Cu obrajei ca doi bujori
                De rumeni, bata-i vina,
                Se furiseaza pinditor
                Privind la Catalina.
   
                Dar ce frumoasa se facu
                Si mindra, arz-o focul;
                Ei Catalin, acu-i acu
                Ca sa-ti incerci norocul.

                Si-n treacat o cuprinse lin
                Intr-un ungher degraba.
                - "Da' ce vrei, mari Catalin?
                Ia du-t' de-ti vei de treaba."    

                - "Ce voi? As vrea sa nu mai stai
                Pe ginduri totdeuna,
                Sa rizi mai bine si sa-mi dai
                O gura, numai una."
           
                - "Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,
                Da-mi pace, fugi departe -
                O, de luceafarul din cer
                M-a prins un dor de moarte."

                - "Daca nu stii, ti-as arata
                Din bob în bob amorul,
                Ci numai nu te minia,
                Ci stai cu binisorul.

                Cum vinatoru-ntinde-n cring
                La pasarele latul,
                Când ti-oi intinde bratul sting
                Sa ma cuprinzi cu bratul;

                Si ochii tai nemiscatori
                Sub ochii mei ramiie...
                De te inalt de subtiori
                Te-nalta din calciie;

                Când fata mea se pleaca-n jos,
                In sus ramii cu fata,
                Sa ne privim nesatios
                Si dulce toata viata;

                Si ca sa-ti fie pe deplin
                Iubirea cunoscuta,
                Când sarutindu-te ma-nclin,
                Tu iarasi ma saruta."

                Ea-l asculta pe copilas
                Uimita si distrasa,
                Si rusinos si dragalas,
                Mai nu vrea, mai se lasa,

                Si-i zise-ncet: - "Inca de mic
                Te cunosteam pe tine,
                Si guraliv si de nimic,
                Te-ai potrivi cu mine...

                Dar un luceafar, rasarit
                Din linistea uitarii,
                Da orizon nemarginit
                Singuratatii marii;

                Si tainic genele le plec,
                Caci mi le imple plinsul
                Când ale apei valuri trec
                Calatorind spre dinsul;

                Luceste c-un amor nespus,
                Durerea sa-mi alunge,
                Dar se inalta tot mai sus
,                Ca sa nu-l pot ajunge.

                Patrunde trist cu raze reci
                Din lumea ce-l desparte...
                In veci il voi iubi si-n veci
                Va raminea departe...

                De-aceea zilele îmi sunt
                Pustii ca niste stepe,
                Dar noptile-s de-un farmec sfânt
                Ce-l nu mai pot pricepe."

                - "Tu esti copila, asta e...
                Hai s-om fugi în lume,
                Doar ni s-or pierde urmele
                Si nu ne-or sti de nume.

                Caci amindoi vom fi cuminti,
                Vom fi voiosi si teferi,
                Vei pierde dorul de parinti
                Si visul de luceferi."

                        *   

                Porni luceafarul. Cresteau
                In cer a lui aripe,
                Si cai de mii de ani treceau
                In tot atitea clipe.

                Un cer de stele dedesupt,
                Deasupra-i cer de stele -
                Parea un fulger nentrerupt
                Ratacitor prin ele.

                Si din a chaosului vai,
                Jur imprejur de sine,
                Vedea, ca-n ziua cea dentii,
                Cum izvorau lumine;
   
                Cum izvorind il inconjor
                Ca niste mari, de-a-notul...
                El zboara, gând purtat de dor,
                Pin' piere totul, totul;

                Caci unde-ajunge nu-i hotar,
                Nici ochi spre a cunoaste,
                Si vremea-ncearca în zadar
                Din goluri a se naste.

                Nu e nimic si totusi e
                O sete care-l soarbe,
                E un adânc asemene
                Uitarii celei oarbe.

                - "De greul negrei vecinicii,
                Parinte, ma dezleaga
                Si laudat pe veci sa fii
                Pe-a lumii scara-ntreaga;

                O, cere-mi, Doamne, orice pret,
                Dar da-mi o alta soarte,
                Caci tu izvor esti de vieti
                Si datator de moarte;

                Reia-mi al nemuririi nimb
                Si focul din privire,
                Si pentru toate da-mi în schimb
                O ora de iubire...

                Din chaos, Doamne, -am aparut
                Si m-as intoarce-n chaos...
                Si din repaos m-am nascut.
                Mi-e sete de repaos."

                - "Hyperion, ce din genuni
                Rasai c-o-ntreaga lume,
                Nu cere semne si minuni
                Care n-au chip si nume;

                Tu vrei un om sa te socoti,
                Cu ei sa te asameni?
                Dar piara oamenii cu toti,
                S-ar naste iarasi oameni.

                Ei numai doar dureaza-n vint
                Deserte idealuri -
                Când valuri afla un mormânt,
                Rasar în urma valuri;

                Ei doar au stele cu noroc
                Si prigoniri de soarte,
                Noi nu avem nici timp, nici loc,
                Si nu cunoastem moarte.

                Din sinul vecinicului ieri
                Traieste azi ce moare,
                Un soare de s-ar stinge-n cer
                S-aprinde iarasi soare;

                Parind pe veci a rasari,
                Din urma moartea-l paste,
                Caci toti se nasc spre a muri
                Si mor spre a se naste.

                Iar tu, Hyperion, ramii
                Oriunde ai apune...
                Cere-mi cuvintul meu dentii -
                Sa-ti dau intelepciune?
   
                Vrei sa dau glas acelei guri,
                Ca dup-a ei cântare
                Sa se ia muntii cu paduri
                Si insulele-n mare?

                Vrei poate-n fapta sa arati
                Dreptate si tarie?
                Ti-as da pamintul în bucati
                Sa-l faci imparatie.
   
                Iti dau catarg lânga catarg,
                Ostiri spre a strabate
                Pamintu-n lung si marea-n larg,
                Dar moartea nu se poate...
   
                Si pentru cine vrei sa mori?
                Intoarce-te, te-ndreapta
                Spre-acel pamânt ratacitor
                Si vezi ce te asteapta."

                    *

                In locul lui menit din cer
                Hyperion se-ntoarse
                Si, ca si-n ziua cea de ieri,
                Lumina si-o revarsa.

                Caci este sara-n asfintit
                Si noaptea o sa-nceapa;
                Rasare luna linistit
                Si tremurind din apa.

                Si imple cu-ale ei scântei
                Cararile din cringuri.
                Sub sirul lung de mindri tei
                Sedeau doi tineri singuri:

                - "O, lasa-mi capul meu pe sin,
                Iubito, sa se culce
                Sub raza ochiului senin
                Si negrait de dulce;

                Cu farmecul luminii reci
                Gindirile strabate-mi,
                Revarsa liniste de veci
                Pe noaptea mea de patimi.
   
                Si de asupra mea ramii
                Durerea mea de-o curma,
                Caci esti iubirea mea dentii
                Si visul meu din urma."

                Hyperion vedea de sus
                Uimirea-n a lor fata;
                Abia un brat pe git i-a pus
                Si ea l-a prins în brate...

                Miroase florile-
                Si cad, o dulce ploaie,
                Pe crestetele-a doi copii
                Cu plete lungi, balaie.

                Ea, imbatata de amor,
                Ridica ochii. Vede
                Luceafarul. Si-ncetisor
                Dorintele-i increde:

                - "Cobori în jos, luceafar blind,
                Alunecind pe-o raza,
                Patrunde-n codru si în gând,
                Norocu-mi lumineaza!"

                El tremura ca alte dati
                In codri si pe dealuri,
                Calauzind singuratati
                De miscatoare valuri;

                Dar nu mai cade ca-n trecut
                In mari din tot inaltul:
                - "Ce-ti pasa tie, chip de lut,
                Dac-oi fi eu sau altul?

                Traind în cercul vostru strimt
                Norocul va petrece,
                Ci eu în lumea mea ma simt
                Nemuritor si rece."

           
                   

    Elemente de structură şi limbaj în poemul „Luceafărul”
       
  1. Incipitul
                   Începutul poemului se află sub semnul basmului. Formula „A fost odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată” atrage atenţia cititorului asupra sensului alegoric al poemului. Luceafărul este o alegorie pe tema geniului, dar în acelaşi timp pune problema depăşirii condiţiei umane. În concordanţă cu sursa de inspiraţie, basmul Fata în grădina de aur, poemul păstrează şi ideea de indeterminare. Timpul este unul mitic, anistoric, un timp magic în care îşi face apariţia fata de împărat. Portretul ei, realizat de asemenea după modelul popular, este sintetizat de epitetul „o prea frumoasă fată”. La început, ea reprezintă ipostaza angelică a femeii din lirica eminesciană, punându-se accentul pe unicitate şi puritate: „Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele.”
       
  2.    
  3. Primul tabloul       
                   Primul tablou descrie povestea de iubire dintre fiinţa superioară şi fata de împărat, autorul realizând o sinteză între elementele mitologiei populare (mitul Zburătorului) şi elemente de imaginar romantic. Cadrul în care ia naştere iubirea este unul romantic, întunecat, nocturn, având în centru imaginea „negrului castel”. Un alt motiv romantic prezent în această parte a poemului este visul, povestea de iubire petrecându-se în acest spaţiu compensativ: „Cum ea pe coate-şi răzima / Visând ale ei tâmple”, „Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă.” Atât fata pământeană, cât şi fiinţa superioară, aspiră la o împlinire prin intermediul acestei iubiri ideale: ea doreşte să-şi depăşească starea de muritoare, el doreşte să-şi desăvârşească cunoaşterea prin intermediul iubirii. Iubirea fetei are un accent de cotidian: „Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata”, spre deosebire de iubirea Luceafărului care are nevoie de un lung proces de cristalizare: „El iar, privind de săptămâni, / Îi cade dragă fata.”
                   Pentru a se putea împlini această iubire, chiar dacă ea are loc în tărâmul visului, fata de împărat îi adresează Luceafărului prima chemare: „- O, dulce-al nopţii mele domn, / De ce nu vii tu? Vină!” Prima metamorfoză a fiinţei nemuritoare se realizează din cer şi din mare şi conţine atât elemente preluate din mitul Zburătorului, cât şi imagini specifice imaginarului romantic care alcătuiesc o imagine angelică a acestuia: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale (epitet metaforic) / Un vânt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale.” Se pune accentul pe paloarea feţei şi pe strălucirea ochilor, elemente redate cu ajutorul imaginilor artistice, a epitetelor şi a comparaţiei: „umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară - / Un mort frumos cu ochii vii.”
                   Un element de simetrie al poemului îl constă repetarea chemării fetei de împărat, urmată de o nouă întrupare, din soare şi din noapte. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, aceasta este circumscrisă demonicului, aşa cum o percepe şi fata de împărat: „- O, eşti frumos cum numa-n vis / Un demon se arată”. Luceafărul este descris astfel: „Pe negre viţele-i de păr (epitet, inversiune) Coroana-i arde pare / Venea plutind în adevăr / Scăldat în foc de soare (metaforă) // Din negru giulgi se desfăşor (epitet cromatic)/ Marmoreele braţe,(epitet, inversiune) / El vine trist şi gânditor / Şi palid e la faţă; // Dar ochii mari şi minunaţi (epitete) / Lucesc adânc himeric.” În ambele ipostaze, ca un alt element de simetrie, se pune accentul pe paloarea feţei şi, mai ales, spre strălucirea ochilor, simbol pentru inteligenţa superioară. Fiinţă pământeană şi inferioară, fata de împărat le consideră atribute ale morţii şi respinge iubirea Luceafărului, datorită incapacităţii de a-l înţelege: „Străin la vorbă şi la port, / Luceşti fără de viaţă, / Căci eu sunt vie, tu eşti mort, / Şi ochiul tău mă îngheaţă.” (prima ipostază); „Mă dor de crudul tău amor / A pieptului meu coarde, / Şi ochii mari şi grei mă dor, / Privirea ta mă arde.” Luceafărul este cel care subliniază diferenţa dintre ei: „Cum că eu sunt nemuritor, / Şi tu eşti muritoare?”, şi tot el este cel care acceptă sacrificiul suprem, acela de a renunţa la nemurire.   
  4.        
       
  5. Al doilea tablou       
                   A doua parte a poemului descrie iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Portretul lui Cătălin se realizează în antiteză cu cel al Luceafărului. Descrierea geniului, a fiinţei superioare, punea accentul pe elemente abstracte, mitice, care exprimau inteligenţa şi apartenenţa la o lume diferită şi superioară. În schimb, Cătălin este descris cu ajutorul limbajului popular, punându-se astfel în evidenţă trăsăturile sale umane, terestre: „Viclean copil de casă”, (epitet, inversiune) „Băiat din flori şi de pripas, / Dar îndrăzneţ cu ochii, // Cu obrăjei ca doi bujori”. (comparaţie) Iubirea pământeană este prezentată ca un joc în care Cătălin îşi atrage iubita şi în ale cărui reguli o iniţiază: „- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta / din bob în bob amorul”, „Cum vânătoru-ntinde-n crâng / La păsărele laţul, / Când ţi-oi întinde braţul stâng / Să mă cuprinzi cu braţul.” Chiar dacă îşi acceptă condiţia de muritor şi este atrasă de jocul iubirii propuse de Cătălin, fata de împărat aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr: „O, de luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte.” Această aspiraţie ilustrează condiţia umană duală, aceea de a dori absolutul, dar de a nu-şi putea depăşi condiţia.
       
  6.    
       
  7. Al treilea tablou       
                   Cea de-a treia parte descrie călătoria interstelară pe care o realizează Luceafărul spre Demiurg. Se pune din nou accentul pe superioritatea acestuia, fiind descris prin metafora „fulger nentrerupt”, dar şi prin numele pe care îl primeşte, Hyperion (gr. = cel care merge deasupra). Călătoria sa reia procesul de creaţie a lumii, anulând noţiunile de timp şi spaţiu: „Şi din a chaosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea dentâi, Cum izvorau lumine;”, „Căci unde ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / din goluri a se naşte.” Datorită setei de iubire nemurirea este percepută ca „greul negrei vecinicii”, „al nemuririi nimb”, „focul din privire”, de care Luceafărul vrea să se elibereze pentru „o oră de iubire...”. Tot cu ajutorul antitezei se subliniază diferenţa dintre oamenii comuni şi fiinţele superioare: „Ei au doar stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte.” Pentru a-l convinge să nu renunţe la nemurire, Demiurgul îi propune trei ipostaze ale geniului: ipostaza cuvântului, a înţeleptului: „Cere-mi cuvântul meu dentâi - / Să-ţi dau înţelepciune?” care echivalează cu putere de creaţie divină, ipostaza orfică, puterea muzicii care schimbă cursul lumii: „Vrei să dau glas acelei guri, / Ca dup-a ei cântare / Să se ia munţii cu păduri / Şi insulele-n mare?” şi ipostaza împăratului, a celui care stăpâneşte lumea: „Ţi-aş da pământul în bucăţi / să-l faci împărăţie.” Cele trei oferte ale divinităţii presupun noi modalităţi de a cunoaşte universalul şi absolutul, dar nemurirea şi prin urmare împlinirea prin iubire, îi este refuzată. Argumentul care schimbă decizia lui Hyperion este dovada superiorităţii sale chiar şi în iubire: „Şi pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Sre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă.”
       
  8.    
       
  9. Al patrulea tablou       
                  Acest ultim tablou este construit în relaţie de simetrie cu primul deoarece se reia interferenţa dintre cele două planuri, cel uman şi cel terestru. În opoziţie cu imaginea din al doilea tablou, este descrisă o altă ipostază a iubirii pământene. Iubirea nu mai este văzută ca un joc, ci ca o posibilitate de împlinire a fericirii şi de refacere a cuplului adamic: „Miroase florile-argintii / Şi cad, o dulce ploaie, / Pe creştetele-a doi copii / Cu plete lungi, bălaie.”  Descrierea este specifică idilelor eminesciene şi imaginarului romantic: „Căci este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-nceapă; / Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă. (personificare) // Şi împle cu-ale ei scântei / Cărările din crânguri. / Sub şirul lung de mândri tei.” Apar motive specifice poeziei lui Eminescu: luna, codrul, teiul, elemente care oferă o altă perspectivă asupra iubirii dintre cei doi. Cătălin apare şi el schimbat, nu îi mai propune iubitei un joc al dragostei, ci iubirea absolută. Discursul lui se schimbă, se adresează Cătălinei cu ajutorul metaforelor: „noaptea mea de patimi”, „iubirea mea dentâi”, „visul meu din urmă”. Dragostea lor devine o posibilitate de a găsi fericirea absolută, punându-se accentul pe unicitatea ei.

        
  10.    
       
  11. Finalul       
                   Strofele finale se află în strânsă legătură cu incipitul poemului, deoarece ele exprimă dramatismul omului de geniu care constată că împlinirea prin iubire este imposibilă, fiinde nevoit la rândul lui să-şi accepte condiţia şi să-şi asume destinul, eternitatea. Omul comun este incapabil să-şi depăşească limitele, iar omul de geniu manifestă dispreţ faţă de această limitare. Fata de împărat îi adresează o ultimă chemare, aceea de a-i binecuvânta iubirea pământeană: „ – Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru şi în gând, Norocu-mi luminează!”  Prin refuzul geniului se pune încă o dată în evidenţă antiteza dintre fiinţele superioare şi cele inferioare: Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.”