Comentarii-bac - Ion

ION


de LIVIU REBREANU


        
  1. ROMANUL OBIECTIV / REALIST       
             Romanul este opera epică, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje.       
           
      Trăsăturile romanului obiectiv:           
    • îşi propune să reflecte existenţa obişnuită ;
    • universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii ;
    • construcţia subiectului respectă ordinea cronologică ;
    • incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul ;      
    • incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje din roman ;     
    • acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei putând fi anticipată ;       
    • finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări ;    
    • personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind deseori vorba de tipuri ;       
    • personajul este surprins într-un proces de transformare ;
    • naratorul este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să emită judecăţi de valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile .
    •        
                
  2.             
  3. ION (1920)
               Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, un roman realist şi obiectiv care înfăţişează univerul rural fără a-l idealiza. Geneza romanului Ion este legată de câteva elemente autobiografice: o scenă pe care a văzut-o autorul cu un ţăran care săruta pământul, un eveniment din satul său, când un ţăran văduv şi bogat şi-a bătut fata pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac şi o discuţie cu un flăcău foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului, din cuvintele căruia „se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă.” Scena sărutării pământului se regăseşte în roman şi are un rol important deoarece reprezintă un simbol al iubirii obsesive pentru pământ. Este un gest semnificativ nu numai pentru destinul personajului principal ci şi pentru conturarea întregii naraţiuni, deoarece destinul tuturor personajelor se învârte în jurul problemei pământului.
           
               În proza lui Liviu Rebreanu se întâlnesc două mari teme: problema conştiinţei naţionale în romanul Pădurea spânzuraţilor şi problema pământului în Ion şi Răscoala. Tema romanului o constituie lupta ţăranului român pentru pământ într-o societate împărţită în săraci şi bogaţi. Pe parcursul romanului se desprinde ideea că dorinţa de pământ duce la dezintegrare morală atunci când aceasta depăşeşte limitele normalului, transformându-se în obsesie. În acelaşi timp, romanul este o monografie a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea. Pe parcursul romanului sunt descrise ritualuri care privesc marile evenimente din existenţa unui om: naşterea (naşterea copilului Anei), căsătoria (obiceiurile descrise la nunta dintre Ion şi Ana) şi moartea (ritualurile pentru Dumitru Moarcăş şi moartea Anei). Un alt eveniment important din viaţa unei comunităţi săteşti asupra căruia autorul se opreşte este hora. În afara obiceiurilor referitoare la desfăşurarea existenţei umane, sunt descrise şi îndeletniciri specifice mediului rural legate de munca la câmp, care subliniază şi mai mult caracterul monografic al romanului.
           
                Din punct de vedere compoziţional, romanul este împărţit în două părţi, Glasul pământului şi Glasul iubirii, titlurile acestora sintetizând esenţa conţinutului. Acţiunea romanului este dispusă pe două planuri care alcătuiesc de fapt imaginea globală a satului transilvănean. Primul plan este al ţăranilor şi îl are în centru pe Ion, al doilea plan este al intelectualităţii rurale care descrie viaţa şi problemele cu care se confruntă familia Herdelea. Interesantă în cazul romanului Ion este construcţia ciclică, acesta începe şi se sfârşeşte cu descrierea drumului spre /dinspre satul Pripas. Prin această metaforă a drumului, autorul conduce cititorul în spaţiul geografic, social şi uman în care se va petrece acţiunea romanului. De la imaginea podului peste Jidoviţa, la Pădurea Domnească şi Cişmeaua Mortului, de aici pe sub Râpele Dracului, se ajune la imaginea Pripasului „pitit într-o scrântitură de coline”, unde se desfăşoară tradiţionala horă de duminică. Drumul descris în final încheie într-un fel evenimentele tragice petrecute în sat: „Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţi le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.”. Autorul susţine că a urmărit deliberat o construcţie circulară spre a întări iluzia realului, cititorul fiind readus la sfârşit, exact acolo de unde intrase în lumea ficţiunii. Ciclicitatea se va extinde şi în construcţia personajului principal: Ion revine în final la iubirea pentru Florica, ignorând glasul pământului. De asemenea, se precizează în text că acesta reia destinul lui Vasile Baciu. La fel ca şi Ion, tatăl Anei obţinuse pământurile căsătorindu-se cu o fată bogată, dar pe care nu o iubea. Dar reluarea presupune la Rebreanu o degradare: revenirea la Florica nu echivalează cu revenirea la iubirea pură de la începutul romanului ci se transformă într-o obsesie mistuitoare ca şi cea pentru pământ şi îi va aduce personajului sfârşitul tragic. De asemenea, spre deosebire de Ion, Vasile Baciu are grijă de familia lui, chiar dacă nu îşi iubeşte fiica.
           
               În centrul acţiunii se află figura lui Ion, care stăpânit de o obsesivă dorinţă de a avea pământ, îşi vede realizarea visurilor prin căsătoria cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre ţăranii bogaţi ai satului. Deşi o iubeşte pe Florica, o fată frumoasă dar săracă, îşi urmează cu tenacitate şi răbdare planul de a obţine pământurile, lăsând-o însărcinată pe Ana şi obligându-l astfel pe Vasile Baciu să-l accepte ca ginere şi să-i dea ca zestre pământurile. Relaţiile cu Vasile Baciu rămân tensionate, iar atitudinea de indiferenţă faţă de Ana o determină pe aceasta să se sinucidă.
           
               Nici viaţa intelectualităţii nu este ferită de tulburări şi privaţiuni, determinând uneori umiliri sau compromisuri. Laura, fiica cea mare a soţiilor Herdelea, se căsătoreşte cu George Pintea, deşi iubise pe altcineva. Învăţătorul face cu greu faţă dificultăţilor materiale şi, intrând în conflict cu autorităţile, votează, împotriva convingerilor sale, cu deputatul maghiar. Un rol important în viaţa satului îl are preotul Belciug, preocupat de construirea unei noi biserici şi de destinul ţăranilor între care provoacă diferite animozităţi.
        
  4.     

        
  1. PERSONAJUL PRINCIPAL: ION POP AL GLANETAŞULUI       
                 Autorul nu îşi analizează personajele, nu le critică sau le admiră ci pur şi simplu le prezintă cititorului. Ion este personajul principal al romanului. Numele său întreg este Ion Pop al Glanetaşului şi face parte din categoria ţăranilor săraci care îşi doresc pământ. Portretul său fizic nu este conturat, gesturile, mimica şi îmbrăcămintea fiind descrise pentru a pune în evidenţă anumite trăsături sau stări ale personajului. Un exemplu elocvent este descrierea lui Ion, care se duce îmbrăcat în haine de sărbătoare să-şi viziteze pământurile. 
           
                 Trăsătura sa esenţială este dragostea pentru pământ: „Unde punea el mâna, punea ţi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap. [...] Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă...” Dorinţa de a avea pământ este justificată de realitatea socială în care trăieşte, pentru Ion pământul înseamnă stabilitate, statut social, cea mai bună dovadă a hărniciei sale. Prin caracterizare directă, îi sunt subliniate de către narator o parte din trăsături: Ion este un ţăran sărac, dar harnic, un bun gospodar care doreşte să aibă ce munci. De asemenea, i se pun în evidenţă inteligenţa, ambiţia, voinţa, trăsături remarcate şi de celelalte personaje: Zaharia Herdelea, Titu Herdelea, chiar şi Vasile Baciu. Apreciat în sat pentru hărnicia şi isteţimea sa, el înţelege că doar munca cinstită nu-l poate ajuta să ajungă printre cei cu delniţe multe şi cu un cuvânt greu în sat. Evoluţia sa este urmărită în contradicţie cu câteva personaje: George Bulbuc, Vasile Baciu, tatăl său, dar şi în contradicţie cu sine: personajul are numeroase momente de nehotărâre, de ezitare între dorinţa de a avea pământ şi iubirea pentru Florica. Iniţial, visul lui era să recâştige pământurile pierdute de tatăl său, prin urmare dorinţa de pământ era justificată. Cu timpul însă, obţinerea pământurilor se transformă într-o obsesie care duce la decăderea morală a personajului, aducând în prim plan trăsăturile negative ale acestuia: Ion va da dovadă de egoism şi cruzime faţă de Ana, de răutate şi chiar de violenţă. Deşi la început ezită între „glasul pământului” şi „glasul iubirii”, interpretează vorbele lui Titu Herdelea în favoarea sa şi ia decizia de a-l obliga pe Vasile Baciu să-i dea pământurile: „Se simţea înfrânt şi neputincios, iar simţământul acesta îi aprindea sângele şi-i umplea creierii de planuri şi hotărâri care de care mai năzdrăvane. Totuşi nu mai îndrăznea să se apropie de casa lui Vasile Baciu şi nici să schimbe vreo vorbă cu Ana. În schimb se ducea mai în fiecare seară pe la Florica. Ochii ei albaştri îi mulcomeau zbuciumarea. Râdea însă când îşi amintea de făgăduinţa lui că o va lua de nevastă. Cum s-o ia dacă toată zestrea ei e un purcel jigărit şi câteva bulendre vechi? Dragostea nu ajunge în viaţă... Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce zicea aşa, se pomenea cu gândurile după Ana...”; „ – Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bunăvoie, trebuie să-l sileşti! [...] – Poţi să-l sileşti? Ai cum să-l sileşti? [...] –Pot, domnişorule! izbucni Ion aspru, cu ameninţare în glas.” Deşi Titu Herdelea va avea impresia că este vinovat pentru decizia lui Ion, această idee este prezentă în mintea personajului chiar de la început, fiul învăţătorului nu face altceva decât să i-o amintească: „Nu-i fusese dragă Ana şi nici acuma nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica... dar Florica e mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri şi case şi vite multe.” Când intră în posesia pământului, Ion se vede „mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori”. Chiar şi pământul, faţă de care se simţise „mic şi slab cât un vierme pe care-l calci în picioare”, pare acum a se clătina şi „a se închina în faţa lui”. Metamorfoza personajului este evidentă şi este subliniată indirect prin prezentarea gesturilor care arată siguranţa şi mândria de sine: „Pe uliţă umbla cu paşi mai mari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi avere.” Familia pe care şi-o întemeiază va fi însă neglijată, îşi va determina soţia să se sinucidă şi îşi va lăsa copilul să moară. Nu durerea pierderii soţiei îl copleşeşte pe Ion, ci teama că legătura sa cu pământul s-ar putea rupe prin moartea copilului bolnav. Scena în care Vasile Baciu şi Ion, răspunzători de moartea Anei, se privesc stând de o parte şi de alta a coşciugului este sugestivă şi are caracter anticipativ: „Privirea socrului său era ca a unui şarpe uriaş ce-şi ameţeşte prada înainte de a o înghiţi. În ochii lui însă, Ion citi mai ales o întrebare, întâi întuneacoasă, apoi limpede ca lumina zilei: «Unde-s pământurile?... În pământ se duc toate pământurile...»” Dacă în acţiunea de dobândire a pământului, Ion se dovedise lucid, calm, controlându-şi acţiunile, gesturile, acum, ameninţat de pierderea lor, acţionează încrâncenat, dezorganizat. Moartea copilului redeschide lupta pentru pământ dintre Ion şi Vasile Baciu, dar şi paisunea pentru Florica: „Ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e drag nu-i al tău?”. Deşi la începutul romanului iubirea lor este una îngăduită, în final situaţia se schimbă deoarece Florica este căsătorită acum cu George. Obsesia pentru Florica ia locul obsesiei pentru pământ, ajunge la concluzia că nimic nu are valoare fără cineva alături. Prin dorinţa de a o cuceri pe Florica, Ion încalcă din nou legile morale ale colectivităţii, dar mai ales înfruntă  din nou destinul. El îşi doreşte totul: pământurile şi pe Florica, uitând de echilibru şi măsură, însă sancţiunea pe care o va primi este definitivă. Florica îi acceptă dragostea, dar totul se va sfârşi tragic prin uciderea lui Ion de către George Bulbuc. Destinul său este circular, se întoarce de unde a plecat, la sărăcie, la iubirea pentru Florica. Vinovat de propria-i dezintegrare morală, răspunzător de moartea Anei, de distrugerea căminului Floricăi, este pedepsit. Urmărind evoluţia lui Ion, scriitorul sugerează că iubirea lui pentru pământ este înnăscută, în consecinţă, destinul lui se află implacabil sub semnele tragicului deoarece acţiunile, faptele şi gesturile sale îi pregătesc sfârşitul tragic. Sfârşitul său violent nu e deloc surprinzător, agonia lui este descrisă detaliat: „Se gândea însă numai la băltoaca în care se bălăcea, carel scârbea şi din care vroia să scape cu orice preţ.”, ultimul său gând este: „Mor ca un câine!”