Comentarii-bac - Eu nu strivesc corola de minuni a lumii


Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga (1895 – 1961)
 


Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc 
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare 
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i ne-nţeles 
se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.







  • 1919: Poemele luminii
  • 1921: Paşii profetului
  • 1934: În marea trecere
  • 1929: Lauda somnului
  • 1933: La cumpăna apelor
  • 1938: La curţile dorului
  • 1943: Nebănuitele trepte
  • 1940 - 1944: ciclurile de poezii Vârsta de fier, Cântecul focului, Corăbii cu cenuşă, Ce aude unicornul
  • 1960: Mirabila sămânţă

             Critica a stabilit trei etape ale creaţiei lui Lucian Blaga, în funcţie de ipostazele eului liric eul stihial, eul problematic şi eul reconciliant.

  1. Poetica expresionistă: volumele Poemele luminii, Paşii profetului

                 Volumul Poemele luminii conţine toate elementele programului expresionist: sentimentul absolutului, isteria vitalistă, exacerbarea eului creator, retrăirea autentică a fondului mitic primitiv, caracterul vizionar, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului. (Ex: Vreau să joc!, Gorunul, Trei feţe.) Eul este unul stihial, dictatorial, eul specific expresioniştilor, care îşi are originea în lucrarea lui Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, unde apare teoria Supraomului ca potenţă creativă maximă. Individualismul se manifestă prin marcarea puternică a raportului dintre eu şi cosmos. (Ex: Daţi-mi un trup voi munţilor). La nivelul expresiei, noutatea relaţiei eului liric cu lumea este subliniată prin sugestia mişcării conţinute în joc, dans, strigăt, chiot. (Ex.: Vreau să joc!). Se observă o schimbare odată cu volumul Paşii profetului. Eroul acestui volum, zeul Pan, este surprins într-un proces de degradare datorat instaurării creştinismului, aşa cum se observă din ciclul Moartea lui Pan. Eul stihial dispare treptat, este redus la tăcere şi nemişcare.

  2. Blagianizarea expresionismului: În marea trecere, Lauda somnului
                 În această etapă se afirmă un eu problematic, anonim care trăieşte drama de a fi pierdut contactul cu sine şi cu misterul existenţei. Pe măsură ce eul liric îşi dă seama de ruptura petrecută între sine şi lume creşte anxietatea existenţială, care are drept urmare refugierea acestuia în anonimat. Vitalismul este înlocuit de întrebările legate de sensul existenţei. Blaga devine poetul „tristeţii metafizice”, provocată de dispariţia timpului paradisiac, dar şi al „tăgăduirilor existenţiale şi al spaimei de neant. Tot în această etapă este introdusă ideea de „biografie mitologică a eului” care cuprinde trei etape: „ieşirea la lumină” (naşterea), „somnul” (viaţa) şi „intrarea în marele Tot” (moartea). Motivele principale în aceste două volume sunt: somnul, noaptea, miezul nopţii. Umbra şi somnul sunt două posibilităţi de a adânci semnificaţia misterului, ele sunt dorite, nu evitate. Somnul face posibilă ieşirea din timp, fiind legat de ideea increatului, considerat a fi perfect pentru că nu stă sub semnul trecerii spre moarte. (Ex: Psalm, În marea trecere, Biografie, Paradis în destrămare)

  3. Clasicizarea blagianismului: La cumpăna apelor, La curţile dorului, Nebănuitele trepte, Postumele
             Dacă în prima etapă eul poetic se dilată până la proporţiile cosmosului şi în a doua se retrage în anonimat, eul din a treia atapă este un eu reconciliant, domestic. Prima etapă se caracterizează peintr-o structură a strigătului (eul stihial), a doua printr-o structură a tăcerii (eul anonim), iar a treia printr-o structură a spunerii (eul domestic). Eul din această etapă se întoarce la bucuriile intime şi patriarhale ale vieţii. Se observă o tendinţă de integrare în spaţiul cotidian prin explorarea familiarului, precum şi o inspiraţie folclorică. (Ex: Sat natal, La cumpăna apelor, La curţile dorului, Belşug).
             Pentru a înţelege creaţia lui Lucian Blaga este necesară cunoaşterea celor două concepte filozofice originale: cunoaşterea luciferică şi cunoaşterea paradisiacă. Cunoaşterea paradisiacă este o cunoaşterea care se bazează pe raţiune, reducând misterul datorită încercării de a-l explica logic şi raţional. Cunoaşterea luciferică este una intuitivă care nu are drept scop lămurirea misterului ci sporirea lui. Prima numeşte doar lucrurile, spre a le cunoaşte. A doua problematizează, producând în interiorul obiectului o criză, care-l descompune în ceea ce se arată şi ceea ce se ascunde. Această opoziţie se extinde asupra altui grup de concepte: metafora revelatorie este metafora care caută să reveleze misterul esenţial pentru însuşi conţinutul faptului, în timp ce metafora plasticizantă dă concreteţe faptului.

EU NU STIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII


              Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă, alături de Testament de Tudor Arghezi şi Joc secund de Ion Barbu. Poezia deschide volumul de debut, Poemele luminii şi are rol de manifest literar. Dacă Arghezi punea în centrul artei sale poetice problema limbajului şi a „cuvintelor potrivite”, Blaga accentuează raportul dintre poet şi lume şi dintre poet şi creaţie. În această poezie autorul face distincţia între cele două tipuri de cunoaştere teoretizate în lucrarea Cunoaşterea luciferică (1933). Cunoaşterea paradisiacă este cunoaşterea de tip raţional, care reduce misterul lumii prin intermediul logicii şi al intelectului. În schimb, cunoaşterea luciferică este bazată pe intuiţie, pe imaginaţie, pe trăiri interioare, putând fi echivalată cu o cunoaştere de tip poetic. În creaţia autorului se observă în mod clar opţiunea pentru al doilea tip de cunoaştere.

               În poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor între eu şi lume care nu reduce însă misterul cuvântului originar. Acest cuvânt poetic nu este folosit însă pentru a numi ci pentru a sugera.

               Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului conform căreia cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă totală. Poezia este scrisă sub forma unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga adoptă formula lirismului subiectiv, subliniat de atitudinea poetică transmisă în mod direct şi prin mărcile lingvistice ale subiectivităţii: pronumele personale la persoana I singular: eu (care se repetă de cinci ori pe parcursul poeziei), adjectivul posesiv de persoana I: mea, verbele la persoana I: nu strivesc, nu ucid, întânlesc, sporesc, îmbogăţesc, iubesc.

               Titlul include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. „Corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci taina.

               Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relaţie de sens cu versurile care încheie arta poetică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii [...] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Faptul că această artă poetică începe cu pronumele personal „eu” atrage atenţia asupra ipostazei eului liric, care este un eu stihial, exacerbat. Încă din primul vers al poeziei se subliniază poziţia pe care o adoptă poetul în legătură cu misterele lumii, el refuzând să le cunoască în mod raţional, fapt exprimat prin verbul la forma negativă „nu strivesc”. Ideea se menţine pe parcursul operei prin intermediul altor verbe semnificative: „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.

               Poezia este alcătuită din trei secvenţe poetice, prima şi ultima aflându-se într-o relaţie de simetrie deoarece amândouă descriu poziţia poetului în legătură cu creaţia şi misterul. Se remarcă însă şi relaţia de opoziţie dintre aceste două secvenţe şi a doua, care îi include pe creatorii care se folosesc de cunoaşterea paradisiacă („lumina altora”).

               Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga intuirea în particular („eu nu strivesc”) a universalului, a misterului. De asemenea, este prezentată atitudinea poetică faţă de acest mister, exprimată prin verbele la forma negativă: „nu strivesc, nu ucid”. Eul liric refuză cunoaşterea paradisiacă, raţională („cu mintea”) a misterului, care ar duce de fapt la dispariţia acestuia. Drumul creaţiei pe care şi-l alege este exprimat prin substantivul dublat de un adjectiv pronominal posesiv (care exprimă tocmai ideea de opţiune): „calea mea”. Minunile corolei sunt descrise prin patru metafore-simbol, care se referă la temele creaţiei blagiene: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Florile simbolizează viaţa, efemeritatea, dar şi frumosul, ochii cunoaşterea, contemplarea poetică a lumii, buzele iubirea, dar şi rostirea poetică, iar mormintele moartea, eternitatea, două teme care au fost asociate de toţi poeţii cu misterul datorită imposibilităţii de a le cunoaşte integral.

               A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea poetului şi opţiunile altor scriitori în ceea ce priveşte revelarea misterului. Această opoziţie semnifică de fapt antiteza dintre cele două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică. Diferenţa dintre cele două atitudini poetice este redată la nivelul textului de către pronumele personal „eu”, adjectivul pronominal posesiv „mea” („lumina mea”) şi adjectivul nehotărât „altora” („lumina altora”). Metafora luminii, care este metafora centrală a volumului Poemele luminii, simbolizează cunoaşterea. Cele două tipuri de cunoaştere sunt redate prin asocierea acestor elemente de opoziţie cu verbe sugestive care le pun şi mai bine în evidenţă: „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, în timp ce eul liric blagian sporeşte „a lumii taină / [...] nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii.” Elementele care ţin de mister, de imaginarul poetic sunt sugerate de alte cuvinte-simbol, care fac parte din câmpul semantic al misterului: „nepătrunsul ascuns” (epitet metaforic, inversiune), „adâncimi de întuneric” (metaforă), „a lumii taină”, „taina nopţii” (metaforă), „întunecata zare” (epitet, inversiune), „largi fiori de sfânt mister” (epitete metaforice), „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”.

              Crezul poetic este reluat în ultima secvenţă, aflată în relaţie de simetrie cu prima.

Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este întâmplătoare), în care poetul reia imaginea corolei alcătuită din elementele misterului poetic: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie (aşa cum reiese din ultimele două versuri ale celei de a doua secvenţe: „se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari / sub ochii mei”), cât şi un act de iubire: „căci eu iubesc”.


CONCLUZIE

            Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă deoarce se pune problema relaţiei dintre poet şi lume şi, mai ales, dintre poet şi creaţie. Creaţia are rolul unui intermediar între eu şi lume. Actul poetic nu trebuie să reducă misterele lumii ci să le dea o nouă semnificaţie, să le transforme în poezie prin intermediul cuvântului. La Blaga, ca şi la ceilalţi scriitori moderni, cuvântul poetic nu înseamnă, nu numeşte lucrurile, ci le sugerează, nu explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.
             Un alt element modern al acestei arte poetice este prozodia: versurile au măsuri diferite, se anulează rima, folosindu-se versul liber.