Comentarii-bac - Curente culturale în secolele XVII – XVIII: Umanismul şi Iluminismul

Curente culturale în secolele XVII – XVIII:

Umanismul şi Iluminismul

  1. Umanismul

Umanismul este o mişcare social-culturală care s-a manifestat începând cu secolul al XIV-lea în cadrul Renaşterii (Italia: epocă de înflorire economică, socială şi culturală fără precedent: secolele XIV-XVI)

Trăsăturile umanismului:

  • redescoperirea valorilor Antichităţii: limbile clasice (greaca şi latina) şi literatura acestor civilizaţii
  • propune descoperirea lumii şi omului, îndreptându-se împotriva a tot ce oprimă, ce apasă, împotriva a tot ce înjoseşte demnitatea acestuia
  • promovarea idealului omului universal, definit ca individ cu o vastă cultură, stăpân pe limba greacă şi latină, pe domeniul muzicii şi al filozofiei, pe descoperirea ştiinţei

Precursori: Dante – Divina Comedie, Petrarca – Canţonierul, Boccaccio – Decameronul

Reprezentanţi: Pico della Mirandola, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarotti, Nicolo Machiavelli (Principele), Erasmus de Rotterdam (Elogiul nebuniei), Francois Rabelais (Gargantua şi Pantagruel), Michel de Montaigne (Eseuri), Thomas Morus (Utopia).


Umanismul în România

În ţările române, dezvoltarea umanismului a fost determinată de influenţa ideilor europene, deoarece la noi nu au existat în Evul Mediu condiţii prielnice pentru un curent cultural propriu. În această epocă, purtătorii ideilor umaniste erau principii, boierii, cărturarii sau cronicarii care au încercat să dezvolte o cultură românească, să dezvolte arhitectura, pictura, istoriografia  etc. Curentul umanist se va manifesta abia în secolul al XVII-lea prin cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin.

Cel mai important umanist este Dimitrie Cantemir, personalitate care reprezintă la noi ideea de om universal: istoric, geograf, etnograf, scriitor, cunoscător al limbilor latină, română, rusă şi turcă, autor al operelor Istoria ieroglifică şi Descriera Moldovei.

În umanismul românesc, cele mai importante idei, graţie cărora acest curent a avut o configuraţie specifică, au fost: originea latină a poporului şi limbii române, ideea unităţii şi a continuităţii poporului român, rolul civilizator al cărţii tipărite, încrederea în forţa educativă a istoriei, convingerea că toţi românii trebuie să iasă din întunericul neştiinţei.

  1. Iluminismul

Iluminismul este un curent cultural cristalizat în Franţa secolului al XVIII-lea (numit şi „secolul luminilor”) care se caracterizează prin supremaţia raţiunii şi a ştiinţei. Esenţa gândirii iluministe constă în încrederea în luminile raţiunii şi în progres, în lupta împotriva superstiţiilor şi în pledoaria pentru toleranţă, în apărarea egalităţii dintre popoare şi a libertăţii individuale. Prin „luminare”, prin toleranţă, cultură, bună-înţelegere şi muncă omul poate să ajungă la o percepţie raţională a universului şi la stăpânirea lui.

Trăsăturile iluminismului:

  • pledoaria pentru egalitatea naturală a oamenilor
  • anularea ierarhiei sociale ca expresia a ierarhiei divine (monarhul nu mai este considerat „unsul lui Dumnezeu”
  • se opune gândirii religioase de tip medieval: „sfântul” şi „cavalerul” sunt înlocuiţi de „filozof” sau „înţelept”

Reprezentanţi: Voltaire, Diderot, Jean-Jacques Rousseau (Contractul social), Montesquieu, Helevetius, Lessing, Herder, Goethe (Faust), John Locke, David Hume

Cea mai importantă operă a iluminismului este lucrarea colectivă Enciclopedia, scrisă şi editată în Franţa între 1751 şi 1780.

Iluminismul în cultura română

Ideile iluminismului vor pătrunde către sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în ţările române, pe două căi: filiera italo-austriacă în Transilvania şi prin filiera greacă (prin intermediul culturii franceze) în Ţara Românească şi Moldova.

În Transilvania iluminismul este sinonim cu Şcoala Ardeleană. Precursorul acestei grupări a fost episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein. Din această mişcare fac parte numeroşi intelectuali: istorici, preoţi, lingvişti, pedagogi, poeţi etc. Dintre scriitori şi lingvişti se remarcă cei trei autori ai cărţii Elementa linguae daco-romaniae sive valachicae: Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, dar şi autorul Ţiganiadei, Ion Budai-Deleanu. Prin scrierile lor istorice, reprezentanţii Şcolii Ardelene se situează pe linia tradiţiei umaniste, fructificând informaţiile furnizate de vechile cronici şi dezvoltând tezele fundamentale cu privire la romanitatea, unitatea şi continuitatea poporului român.