Comentarii-bac - Baltagul

BALTAGUL


de MIHAIL SADOVEANU


  1. ROMANUL OBIECTIV / REALIST
             Romanul este opera epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje.
    Trăsăturile romanului obiectiv:
    • îşi propune să reflecte existenţa obişnuită
    • universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii
    • construcţia subiectului respectă ordinea cronologică
    • incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul
    • incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje din roman
    • acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei putând fi anticipată
    • finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări
    • personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind deseori vorba de tipuri
    • naratorul este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să emită judecăţi de valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile


  2. BALTAGUL -Mihail Sadoveanu
             Debutează în anul 1904 cu patru volume de povestiri: Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite, Crâşma lui moş Precu. Momente importante în evoluţia autorului în plan estetic sunt romanele Baltagul (1930), Creanga de aur (1933), Nopţile de Sânziene (1934) şi Fraţii Jderi (1935-1942). Temele operei sale sunt foarte variate: copilăria, natura, viaţa ţăranilor, iubirea, natura, istoria, călătoria, povestirea. 

              Baltagul, publicat în anul 1930, este un roman polimorf, realist şi simbolic în acelaşi timp, încadrându-se într-un tip aparte de realism, şi anume realismul mitic. Acţiunea este structurată în funcţie de două planuri narative: unul realist şi unul mitic. Coordonata realistă a structurii romanului se referă la călătoria pe care o face Vitoria Lipan, la aflarea adevărului şi la descrierea satului moldovenesc. Dacă avem în vedere motivul adevărului, romanul îşi dezvăluie o alcătuire în trepte. Motivul căutării şi al cunoaşterii se dezvoltă într-o structură labirintică. Planul mitic are în centru miturile din care s-a inspirat autorul, precum şi sensul ritualic al gesturilor Vitoriei. Cel mai important mit care stă la baza structurii acestui roman este mitul mioritic, fapt subliniat şi de moto-ul pe care îl alege autorul pentru opera sa: „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ş-un câne...”. Acest mit include modul de înţelegere a lumii de către personaje, tradiţiile pastorale, dar şi comuniunea om-natură. Alt mit identificat în structura romanului este mitul egiptean al lui Isis şi Osiris. 

            Tema romanului se referă la drumul parcurs de Vitoria Lipan pentru aflarea adevărului despre moartea soţului ei, urmată de săvârşirea dreptăţii prin pedepsirea vinovaţilor. De asemenea, se regăsesc şi alte teme ale operei sadovenine, şi anume: natura, iubirea, viaţa pastorală, călătoria. În acelaşi timp, romanul prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, cu obiceiurile legate de transhumanţă şi de alte evenimente importante din lumea satului, cum ar fi ritualurile de nuntă, botez şi înmormântare. 

              Titlul exprimă ideea de dreptate pe care Gheorghiţă o va realiza cu ajutorul baltagului. Baltagul, toporul cu două tăişuri, este un obiect ambivalent: armă a crimei şi intrumentul actului justiţiar, reparator. 

             Naraţiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei. Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi alternanţă. Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic, individual şi colectiv. Timpul derulării acţiunii este vag precizat, prin anumite repere temporale: „aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”, „10 Martie.” Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea este la început satul Măgura Tarcăului. Fiind un roman realist, pentru a sublinia veridicitatea, autorul introduce toponime care există pe hartă: Piatra-Neamţ, Sabasa, Fărcaşa etc. De asemenea, acţiunea romanului se desfăşoară cronologic, urmărind momentele subiectului.

            Incipitul romanului descrie o cosmogonie populară, spusă uneori de Nechifor Lipan la nunţi şi cumetrii, care pune în relaţie destinul individual al acestuia reprezentat de munteni, cu destinul altor neamuri : „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. [...] La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul Împărăţiei. Domnul s-a uitat la ei cu milă: - Dar, voi, necăjiţilor, de ce aţi întârziat? [...] – Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe.” În cadrul textului cuvintele „rânduială” şi „semn” sunt frecvent folosite, ele fiind considerate cuvintele-cheie ale romanului. Prin dispariţia lui Nechifor Lipan, „rânduiala”, adică ordinea cosmică, a fost distrusă. În opera sadoveniană, natura se reflectă în om, deoarece tragedia este anunţată de schimbarea stării naturii: „Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri decât de obicei”, vremea se tulbură, iarna vine mai repede. Un alt element care confirmă moartea lui Nechifor Lipan este visul Vitoriei, care anunţă şi călătoria pe care trebuie să o facă în căutarea celui dispărut: „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape.” Semnele viitoarei călătorii vin şi din partea naturii: „Cocoşul dă semn de plecare”.

             Intriga cuprinde frământările personajului principal, dar şi pregătirile pe care le face pentru călătorie. Pe plan social, se conturează monografia unui sat de munte, unde tradiţia nu permite abateri de la legile nescrise. Minod
    ora este certată de mama ei când este interesată de lumea oraşului. În viaţa acestei societăţi arhaice biserica şi practica magică coexistă. Înaintea plecării, Vitoria se supune unui ritual de purificare: ţine post negru douăsprezece vineri, merge împreună cu fiul ei la biserică pentru a se închina la sfânta Ana, vinde lucruri pentru a face rost de bani de drum, merge la Piatra-Neamţ să consulte autorităţile, sfinţeşte baltagul care îi va aparţine lui Gheorghiţă. Atitudinea ei faţă de lumea oraşului este foarte importantă pentru tipul de mentalitate pe care îl reprezintă: ea nu are încredere în rânduiala din această lume şi refuză scrierea unei jalbe către „stăpânirea pământeană”.

             Desfăşurarea acţiunii prezintă călătoria Vitoriei şi a fiului ei, Gheorghiţă. Această călătorie în căutarea adevărului despre soţul ei începe în luma martie şi străbate invers linia transhumanţei. Căutarea adevărului este asociată cu motivul labirintului. Parcurgerea acestui drum are diferite semnificaţii. Vitoria reconstituie traseul şi evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei, ceea ce simbolizează o dublă aventură, a cunoaşterii lumii şi a cunoaşterii de sine. Pentru Gheorghiţă, călătoria are rolul unei iniţieri, romanul căpătând caracter de bildungsroman. Primul semn legat de trecerea lui Nechifor Lipan pe acel traseu apare la Bicaz, unde hangiul îşi aminteşte de acesta. Urmele sunt găsite şi la Călugăreni, apoi la Fărcaşa. La Vatra-Dornei ciobanul cumpărase în noiembrie trei sute de oi. Odată cu această achiziţie, în mărturile oamenilor apar trei ciobani. Chipul unuia rămâne în amintire, deoarece are buza despicată, detaliu ce semnalizează natura malefică şi infernală a personajului. La hanul din Broşteni aflăm că ciobanii au trecut spre gura Negrei. Urma acestora este regăsită la Borca, apoi la Sabasa. Este foarte important că în această călătorie ei asistă la un botez, la Cruci şi la o nuntă, la Borca. Succesiunea acestor momente esenţiale din viaţa omului, îi dă de gândit Vitoriei şi anticipează ritualul de înmormântare din final. 

            După popasul de la Crucea Talienilor, Vitoria coboară pe celălalt versant al muntelui, în satul Suha. Ajunsă aici, Vitoria iese din întuneric, misterul labirintului este rezolvat deoarece ea ştie cu certitudine că asasinii sunt Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Adevărul trebuie însă demonstrat şi va face acest lucru cu ajutorul lui Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa şi de soţia lui. Tot în Sabasa îl găseşte pe Lupu care o călăuzeşte în râpa unde descoperă oasele şi hainele lui Nechifor. În zilele următoare, femeia îşi îndeplineşte datoria, realizează ritualurile de înmormântare. Echilibrul existenţial trebuie repus în drepturile sale prin încadrarea în ordinea cosmică: „Îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească sufletul.” Prin înmormântare, Nechifor Lipan se reîntoarce în locul ce i se cuvine în acest univers arhaic. 

            Pentru Gheorghiţă, căutarea tatălui are rolul unei iniţieri deoarece pe parcursul acestei călătorii labirintice el se maturizează. Esenţial este momentul în care este pus să vegheze, în râpă, osemintele tatălui, acţiune care are semnificaţia unei renaşteri simbolice şi care asigură continuitatea dintre părinte şi fiu, însemnând şi dobândirea unei personalităţi: „Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări.” Maturizarea se împlineşte în momentul în care îl pedepseşte pe unul dintre asasinii tatălui, omorându-l cu ajutorul baltagului sfinţit. 

             Punctul culminant al textului este plasat în scena parastasului, unde Vitoria conduce din fundal, cu inteligenţă şi tenacitate, ancheta care duce la dezvăluirea şi pedepsirea vinovaţilor. Reconstituirea fidelă a scenei crimei surprinde pe toată lumea, chiar şi pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Primul îşi recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu. Vitoria Lipan devine în final un personaj justiţiar: legile nescrise ale demnităţii nu au fost respectate, ucigaşii trebuie să plătească deoarece au încălcat normele morale ale colectivităţii. 

           Deznodomântul îl prezintă pe Bogza recunoscându-şi vina şi cerându-i iertare Vitoriei. Aceasta îi răspunde foarte rece: „Dumnezeu să te ierte.”, apoi pune la cale pomeniile viitoare pentru sufletul lui Nechifor Lipan, dar şi drumul de întoarere spre casă împreună cu fiul ei şi cu oile pe care le cumpărase Nechifor îniante să fie ucis. Astfel, finalul restabileşte atât ordinea socială, cât şi pe cea cosmică: Nechifor Lipan a fost răzbunat şi a fost reintrodus în ordinea cosmică prin ritualul de înmormântare, iar Vitoria trebuie să se întoarcă la viaţa ei, să aibă grijă de casă şi de copiii ei: „La patruzeci de zile vom fi iar aici şi vom ruga pe domnu Toma şi pe părintele să ne ajute a împlini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om face praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea nouă. Om aduce atuncea de la mănăstirea Varaticului şi pe soră-ta Minodora, ca să cunoască mormântul. Ş-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat. Iar pe soră-ta să ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor.” Aceste cuvinte ale Vitoriei se leagă de povestea lui Nechifor de la începutul romanului: muntenii nu au noroc în viaţă, dar au o „inimă uşoară” care îi ajută să treacă peste marile necazuri şi să-şi ducă mai departe viaţa. 

             În concluzie, romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu aparţine realismului mitic datorită faptului că are o strucutură polimorfă, datorită îmbinării planului realist cu cel mitic.

  3. CARACTERIZAREA VITORIEI LIPAN
             Vitoria Lipan, personajul principal al romanului, este o figură reprezentativă pentru lumea tradiţională descrisă în roman. Întruneşte calităţile fundamentale ale omului de la ţară care respectă legile strămoşeşti, putând fi considerată un personaj exemplar care capătă o alură mitică. 

             La început, naratorul o descrie pe Vitoria pe prispa casei sale, aducându-şi aminte de legenda pe care soţul ei obişnuia să o povestească la nunţi. Încremenirea şi privirea ei pierdută sugerează neliniştea ei interioară, dar i se conturează şi un portret fizic succint: „Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe.” Îngrijorarea eroinei este cauzată de întârzierea mult prea mare a soţului ei care plecase la Dorna să cumpere oi. Portretul fizic îi pune în evidenţă şi frumuseţea: „Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii îi străluceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe.”

             Portretul moral reiese mai ales din faptele şi gândurile eroinei, prin caracterizare directă. Fiind o femeie credincioasă şi cu frică de Dumnezeu, Vitoria merge la părintele Daniil Milieş pentru sfat şi refuză să creadă că soţul ei întârzie la petreceri atât de mult. Îngrijorarea ei ne subliniază dragostea puternică pe care i-o poartă soţului care era „dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese drag în tinereţă Lipan, aşa-i era drag şi acuma, când aveau copii mari cât dânşii.”, afirmaţie din care putem deduce şi vârsta acesteia. Datorită acestui sentiment puternic, vrea să afle cu orice preţ ce s-a întâmplat cu soţul ei şi nu crede prezicerile babei Miranda cum că acesta a părăsit-o pentru o altă femeie „cu ochii verzi”. Are deplină încredere în soţul ei că respectă sfânta taină a căsătoriei, aşa că devine tot mai sigură că s-a întâmplat o nenorocire. 

            Vitoria respectă datinile strămoşeşti, se ghidează în presupunerile ei după semne ale credinţei străbune, precum şi după valori morale, acţionând în funcţie de acestea. Ia în considerare semnele rău-prevestitoare, cum ar fi visele (îl visează pe Nechifor călare cu spatele întors către ea, trecând o apă neagră) şi impresia că aude glasul lui, fără a-i vedea însă chipul. 

               Naratorul dezvăluie indirect, frământările eroinei (care alcătuiesc labirintul interior), care trece de la nelinişte la bănuială, apoi la certitudinea că ceva rău i s-a întâmplat soţului ei. Inteligentă, dârză şi cu o voinţă puternică, Vitoria se hotăreşte să plece în căutarea lui Nechifor, pe acelaşi drum pe care plecase şi acesta (drumul poate fi considerat şi un labirint exterior). 

               Înaintea călătoriei săvârşeşte un ritual de purificare sufletească, ţine post negru, dăruieşte mănăstirii Bistriţa o icoană, o lasă pe Minodora, fiica ei, la mănăstire, acţiuni care subliniază credinţa acesteia în Dumnezeu. Se ocupă şi de partea materială a existenţei, punând în ordine gospodăria, dând dovadă de hărnicie şi de spirit practic. Lucidă şi cu un spirit organizatoric deosebit, vinde din bunurile agonisite ca să aibă bani de drum, îi comandă fiului ei un baltag nou şi pleacă împreună în căutarea lui Nechifor. 

               Hotărâtă să afle adevărul şi să răzbune moartea bărbatului ei, Vitoria se opreşte în locurile unde poposise şi Nechifor, respectă şi onorează tradiţiile şi obiceiurile, participând la o „cumătrie” şi la o nuntă. Superstiţioasă, consideră că şi acesta este un semn rău, pentru că mai întâi întâlneşte botezul şi apoi nunta. Cu discreţie şi inteligenţă, află în fiecare loc unde ajunge noi amănunte legate de soţul ei. Punând cap la cap cele aflate, cu o logică impecabilă, descoperă trupul lui Nechifor în râpa de sub Crucea Talienilor. Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor constituie fapte sugestive pentru caracterizarea indirectă a eroinei. Ea împlineşte şi respectă toate datinile şi obiceiurile înmormântării. În pedepsirea vinovaţilor dă dovadă de tărie de caracter, dar şi de viclenie, respectând în acelaşi timp legile nescrise conform cărora nimeni nu poate rămâne nepedepsit după ce a înfăptuit o crimă. Gheorghiţă, precum şi cei doi ciobani sunt surprinşi de intuiţia şi de inteligenţa femeii, caracterizând-o în mod direct: „Mama asta cunoaşte gândurile oamenilor, trebuie să fie fermecată...”. După ce îşi împlineşte datoria şi reuşeşte să facă dreptate, se întoarce la viaţa ei, fiind hotărâtă să-şi asume noile responsabilităţi de femeie văduvă devenită cap de familie. 

                 Portretul moral este puternic conturat, Vitoria fiind înzestrată cu spirit justiţiar, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi, trăsături care reies mai ales din faptele, vorbele şi gândurile femeii, prin caracterizare indirectă. Dialogul şi relaţiile cu alte personaje ale romanului evidenţiază, de asemenea, stăpânirea de sine, inteligenţa ieşită din comun ca trăsături definitorii. De asemenea, alegerea numelui eroinei este una simbolică, care sugerează natura de învingătoare a acestei femei puternice.

                 Pe lângă modalităţile tradiţionale de caracterizare, Sadoveanu foloseşte şi mijloacele artistice ale introspecţiei psihologice, şi anume, labirintul interior, memoria afectivă, credinţele strămoşeşti, mentalitatea ancestrală, superstiţiile, semnele rău-prevestiroare, care determină comportamentul exterior al eroinei.